Vasile Baghiu

poezia este un stil de viata

          Vasile Baghiu (n. 5 decembrie 1965, Borlești, Neamț) a publicat mai multe volume de poeme, o culegere de prozã scurtã, trei romane, precum și numeroase articole, cronici literare și eseuri în periodice.

    Volumele "Gustul înstrăinării", "Febra", "Maniera" şi "Depresie" sunt repere importante ale poeziei sale, iar romanele Planuri de viațã şi "Fericire sub limite" îl prezintă şi ca pe un prozator autentic.

    Este inventatorul "himerismului" (1998), concept și manifest care teoretizeazã o direcție nouã în poezie.

    Laureat al câtorva premii literare în Romania, a primit mai multe burse "writers-in-residence" în Germania, Austria, Scoția și Elveția. Unele din creațiile sale au apãrut în traduceri germane, spaniole, italiene, rusești, maghiare, slovace și cehe.

   Numeroase poeme pe care le-a scris in englezã pot fi citite în reviste și antologii din SUA, Marea Britanie, Canada și Noua Zeelandã.

    A avut diverse experiențe de muncã în trecut ca asistent medical, inclusiv o perioadă de şapte ani într-un sanatoriu de tuberculoză. 

    Este psiholog în serviciul de promovarea sãnãtãții din Piatra Neamț, unde a inițiat proiecte inedite, între care prima revistã de educație pentru sãnãtate din România. De asemenea, este cadru dadactic la Şcoala Postliceală Sanitară din oraşul său.

    Membru al "Uniunii Scriitorilor din România" și al "PEN-Club".

    Este cãsatorit și are doi copii. 

 

 

 

Cronici recente la romanul "Planuri de viata" (Ed. Polirom, 2012)

http://constantinpistea.wordpress.com/2013/07/30/planuri-de-viata-vasile-baghiu/
 https://soundcloud.com/vasiba/valentin-protopopescu-despre-romanul-planuri-de-viata-de-vasile-baghiu
 http://www.revisteaua.ro/core/numere/2012/Steaua%2012%202012.pdf

Interviuri recente

iulie 2013/ Hyperliteratura; interviu realizat de George Chiriac: "Suferin?ele cauzate de boal? ?i moartea care pżndea la tot pasul żn acel sanatoriu m-au vindecat żn bun? parte de orgoliul pe care e?ti tentat s?-l ai ca scriitor 
4 iunie 2013/ Pravalia culturala; interviu realizat de Cornel Mihai Ungureanu: "Ce ?intesc żn literatur?? żn?elegerea vie?ii 
9 iunie 2012/ Ceahl?ul; Interviu realizat de Nicolae Sava: "Planuri de via??" cu scriitorul Vasile Baghiu 
24 martie 2012/ Ora de Timis; Interviu realizat de Robert ?erban: Toate dificult??ile unui scriitor fac parte din jocul s?u propriu si personal cu scrisul si cu viata 
4 martie 2012/ Agen?ia de carte; Interviu realizat de Andra Rotaru: Comunicarea este cheia normaliz?rii vie?ii literare de la noi

Din critice

Criticul Dan C. Mihżilescu vorbind despre romanul "Planuri de viażż" Editura Polirom, 2012, żn emisiunea sa de la ProTV Omul care aduce cartea .

 

„Alături de Ioan Es Pop şi Nicolae Coande, Vasile Baghiu este una din vocile poetice cele mai consistente apărute în ultimul deceniu, o voce care nu numai că nu ignoră, dar repudiază postmodernismul şi intertextualismul, revendicându-se de la ceea ce Marin Mincu numea, cred, noul susbstanţialism. (...) Vasile Baghiu a impus nu numai ceea ce poate fi numit îndeobşte un univers literar, volumele de până acum fiind de o rară unitate emoţională, stilistică şi tematică şi toate vărsându-se, asemenea unor aluviuni, în ultima apariţie editorială, numită Maniera (Pontica, 1998), ci şi un manifest, un concept, himerismul, de la care orice înţelegere a poeziei lui ar trebui să pornească. Aş spune ca e ultimul mare manifest literar al sfârşitului de secol. Nu pentru ideologia sa intrinsecă, ci pentru că, am convingerea, acest program este expresia unei conşiinţe poetice sigure şi pentru că el poate oferi, aşa cum o demonstrează poemele propriu-zise, o soluţie pentru criza postmodernă a poeziei."  (1999) Mircea A. DIACONU

"Vasile Baghiu este unul dintre cei mai importanţi poeţi români. Pentru că a creat un spaţiu inconfundabil în care realul şi imaginarul capătă omogenitate, unitate şi credibilitate.  Pentru că toate gesturile sale au coeziune lăuntrică. Iar anvergura demersului existenţial nu e clădită pe treptele şubrede ale scriiturii savante, aşa-zis subtile, ci pe sinceritatea mărturisirilor dezlînate, întretăiate, pe schimbul de umori al unui peregrin ambiguu, ubicuu, dezabuzat şi îndatoritor, fervent al bovarismelor, dar năclăit pînă la ultima sa fibră în viaţa naturală, cotidiană şi în moartea pestriţă a oamenilor umili, suferinzi. " (2003) Constantin ABĂLUŢĂ

“Caracteristica frapantă a imaginarului acestui poet este capacitatea de a trăi simultan în doua lumi paralele: una este lumea realului, cealaltă – a amintirii sau a fanteziei, caci o foarte fertilă ambiguitate, generatoare de reverie, se pastrează permanent. Lumea realului este o lume a suferinţei, a bolii, a spitalului, a spaţiului închis de unde nu se poate evada decât în gând. Numele lui Max Blecher ne vine imediat în minte, chiar dacă acela era prozator; dar înrudirea spirituală e evidentă: o hipersensibilitate accentuată de suferinţă, familiaritatea cu moartea, crearea de lumi imaginare compensatorii. Numai că Vasile Baghiu adaugă universului compensatoriu o trăsătură specifică, foarte modernă, care la Blecher lipsea complet: imaginarul se constituie printr-un amalgam de experienţă vitală şi livresc imposibil de separat. (…) Se poate urmări în poezia lui Vasile Baghiu o mutaţie esenţială pe care a suferit-o stilul comunicării poetice în lumea modernă. Se adaugă şi cealaltă trăsătură tipică post-modernismului: confuzia dintre livresc şi spontan, transformarea livrescului într-o modalitate de expresie a spontanului, vieţuirea într-o lume populată nu numai de oameni reali, ci şi de figuri imaginare.” (1995) Roxana SORESCU

"Umbra protectoare şi tonifiantă a poeziei americane din prima jumatate a secolului se întinde, fără să-l falsifice, peste acest univers contemporan şi dă argumente acceptate de estetică unui flux poetic preocupat numai de propria sa autenticitate. Ca şi acolo, paradoxul folosirii mijloacelor prozei pentru producerea poeziei funcţionează cu rezultate notabile, personaje complexe şi bine reliefate (…) ţinând locul metaforelor şi slujind cu toată epicitatea lor cauza poeziei.” (1988) Ana BLANDIANA

"Având o vocaţie a morţii, aproape eminesciană prin trăirea ei în profunzime, acest poet tragic demonstrează intuitiv cum se poate avansa în discursul liric, sobru şi negălăgios, imprimând cu modestie un ton cât mai silenţios propriei voci." (1998) Marin MINCU

"Experienţa poetică propusă de Vasile Baghiu este una dintre cele mai interesante din aceşti ultimi ani, poetul reuşind performanţa de a-şi impune o voce singulară...” (1999) George POPESCU

"Străinul pune în contrast lumea mare, deschisă oricui, în care ar trebui să fii străin, dar te simţi acasă şi lumea unei camere în care ar trebui să te simţi acasă, dar eşti străin. Explorator şi arheolog, prezent în miezul evenimentelor şi gândindu-le din afară, ca un istoric, Vasile Baghiu realizează în Străinul un poem antologic, care se deschide şi se închide, se întinde peste lume şi se concentrează într-o hartă, zboară şi se frânge în zbor...” (1995) Ioana PÂRVULESCU

"În cadrul generaţiei nouăzeci, Vasile Baghiu este, fără doar şi poate, Diferenţa. (...) Este poate momentul să vorbim, pentru prima dată, de un triunghi al marii poezii a morţii în cadrul generaţiei nouăzeci, desenat de Cristian Popescu, Ioan Es Pop şi Vasile Baghiu. Ei haşurează apăsat graniţele imperiului thanatic în cadrul generaţiei lor şi fac ca într-adevăr poezia nouăzecistă să capete contururile precise ale unui continent de nedizlocuit. (...) Dintre nouăzecişti (am putea spune fără să greşim: dintre autorii români care contează în lirica ultimelor decenii), autorul Manierei are, astfel, cea mai nuanţată şi mai limpede şi mai explicit expusă artă poetică..." (2001) Nicolae TZONE

"...o euforie de globe-trotter post-whitmanian..." (2011) Radu VANCU

„Vasile Baghiu reface în spaţiul românesc una dintre cele mai interesante experienţe poetice ale modernităţii, cea a lui Fernando Pessoa... Cu Maniera, utopie lirică de referinţă a poeziei noastre contemporane, avem în faţa ochilor un poet superior, important, care-şi pune întreaga fiinţă în poem, acesta văzut nu ca un simplu joc – pentru că în joc nu e doar literatura, nu doar „maniera”, ci este chiar viaţa care agonizează într-un hotel din Lima, departe de sanatoriul din Bisericani, unde un tânăr poet crede că a inventat himerismul, spre stupefacţia amuzantă a capetelor pleoştite ale criticilor şi istoricilor literari" (2001) Nicolae COANDE

"Vasile Baghiu are stofă de protagonist. Nu numai ca poet, dar si – de nu mai ales – ca poetician. " (2004) Al. CISTELECAN

"Prin anvergura şi diversitatea orizontului estetic, Vasile Baghiu confirmă, într-o măsură însemnată, vocaţia postmodernă a descentrării şi polimorfismului; el scrie poezie, proză şi critică literară cu aceeaşi naturaleţe, fără crispări ori fracturi interioare vizibile. Ceea ce uneşte, măcar subtextual, poemele, prozele şi cronicile sale literare este, în opinia mea, sinceritatea, spontaneitatea netrucată şi absenţa oricărui compromis faţă de impostură sau nonvaloare, precum şi o foarte acută sensibilitate la concret. Cărţile de poezie publicate de Vasile Baghiu (Gustul înstrăinării, 1994; Rătăcirile doamnei Bovary, 1996; Febra, 1996; Maniera, 1998) circumscriu un destin liric de neîndoielnică autenticitate şi originalitate." (1999) Iulian BOLDEA

"Himerismul lui Baghiu este o provocare în stil avangardist..." (2006) Dumitru CHIOARU

"Diferenţa faţă de propria lui generaţie ar consta în faptul că el chiar se ia în serios şi respinge ironia şi parodia postmo­derniste. Vasile Baghiu doreşte reinstaurarea iluziei şi a magiei." (2009) Felix NICOLAU

Cărţi publicate
 
1994: Gustul înstrăinării (poeme), Ed. Timpul, Iaşi
1996: Rătăcirile doamnei Bovary (poeme), Ed. Eminescu, Bucureşti
1996: Febra (poeme), Ed. Panteon, Piatra Neamt
1998: Maniera (poeme), Ed. Pontica, Bucureşti
2001: Fantoma sanatoriului (antologie), Ed. Vinea, Bucureşti
2003: Himerus Alter în Rheinland (poeme), Ed. Vinea, Bucureşti
2004: Punctul de plecare (povestiri), Ed. Compania, Bucureşti
2006: Ospiciul (roman), Ed. Vinea, Bucureşti
2008: Cât de departe am mers (poeme), Ed. Limes, Cluj Napoca
2011: Magia elementară (antologie), Ed. Dacia XXI, Cluj Napoca
2011: Gustul înstrăinării (antologie, colecĹŁia Opera Omnia), Ed. Tipo Moldova, Iaşi
2012: Depresie (poeme), Ed. Limes, Cluj Napoca
2012: Planuri de viata (roman), Ed. Polirom, Iasi

În 1998 publică volumul Prizonier în URSS, scris de tatăl său Vasile Gh. Baghiu (1922-1974) ďn anii cincizeci, imediat după întoarcerea din prizonieratul sovietic.

          

           

    

        

     
 
 
 




Poemul preferat si comentat

Străinul


Aparţin acestei lumi care mă împinge spre margini,

Care mă apără şi mă agresează deopotrivă,

Încercând să-mi reprim furia, şi indignarea, şi groaza

În faţa obscurantismului devastator.

În Canare am adăugat vele pătrate Nińei suple, la Las Palmas,

Şi l-am ascultat pe Bartolome Tores mărturisindu-şi crima

De la a cărei pedeapsă cu moartea scăpase îmbarcându-se.

Am văzut cum rămâne în urmă mănăstirea Rabida,

Ca un semn al lui Dumnezeu,

Cu tristeţea matinală a acelei plecări înveninate de neîncredere.

Am văzut străzi imposibil de traversat,

Cu un şuvoi continuu de automobile trecând

Sub privirile mele resemnate.

Străin, contraste m-au rănit,

Şi am deplâns slăbiciunea care ne face să rămânem în urmă,

Care ne aruncă în vârtejul abandonului, deopotrivă la poalele Acropolei,

Printre casele mici, suburbie universală, şi la Veliko Târnovo,

Coborând pe lângă brutării din care, până-n trotuar, ieşea căldură,

Deopotrivă în Europa bătrână şi în Japonia bătrână,

Ca şi în America la fel de bătrână,

Întinerită de la Columb cu bătrâneţea Europei bătrâne,

Cu modernismul de care se face atâta caz.

M-am strâns de frig în tunica de lână cu glugă

Şi-am ascultat clipocitul şi hula, privind picioarele

Noastre desculţe, întinşi pe puntea proaspăt spălată,

Şi-am respirat alizeul.

Acum nu mai sperăm ceva de la imaginea ferestrei

Ce dă în curtea interioară plină de lăzi,

Nu mai sperăm în temerara înaintare prin timp,

Împiedicându-ne pe scări de copiii care plâng mereu,

Veşnic părăsiţi, ai nimănui.

Încerc să înţeleg mizeria în care, fără să recunoaştem,

Stăpâniţi de-un orgoliu stupid,

Ne complacem abandonaţi.

Am văzut şi eu ceaţa şi pescăruşii, o balenă, pelicani,

Şi-un băţ cu incrustaţii, care ne-au înviorat.

Şi-n noaptea aceea cu lună am strigat de bucurie

Auzindu-l pe Juan Rodriguez: “Lumbre! Tierra!”.

Acest refugiu, neliniştea,

Ezitarea duioasă în faţa porţilor de fier,

Întrebându-te dacă se cuvine să suni, şi sunând totuşi,

Apăsat, de trei ori, aşteptând să vină valetul,

Care se ocupa şi de garaje.

Din nou am plâns, deşi ştiam că un bărbat plângând

Oferă totuşi o imagine degradantă.

Am trăit conform unei linii

De la care am încercat din răsputeri să mă abat, dar mâine,

Mâine voi fi, sper, în afară de toate discuţiile.

M-am minunat cu Diaz del Castillo de mărimea tăvilor de aur

Pe care ni le-au arătat aztecii,

Şi de mozaicurile de pene.

Străin, m-am regăsit în zile faste,

Pierzându-mă apoi pentru ani îndelungi într-o zbatere absurdă,

Pe care unii, amabili, o numeau rezistenţă.

Am văzut străzi pline de frunze

Şi străzi pe care maşini speciale le spală cu detergent,

Sărace străzi, ca unii oameni,

Precum această mulţime flămândă,

Străzi pe care te rătăceşti şi pe care îţi place să te plimbi,

Pe unde se-aude mereu sirena unei ambulanţe,

Veşnic rătăcit, cu gândurile încâlcite de reclame

Şi de toată agitaţia pe care nu o înţeleg.

Eu cred că auziţi şi voi în inimă acest sunet

De clopot sub apă, dulceaţa unei amintiri ce fuge mereu,

Ca o veveriţă care ţi-a mâncat odată din palme,

La sanatoriu, în parcul cu havuz.

Şi după toate astea destul de singur acum,

Cu amintirea teocaliilor fumegânde.

E tonic felul ceremonios în care ţi se deschide uşa

Ce dă înspre luminile balului,

Învăţat cu femei pe care numai nostalgia le păstrează distinse,

Ca pe nişte regine aztece.

Eu cred că simţiţi şi voi înserarea din inimile voastre,

Dar nu pot să mă împotrivesc alunecării,

Agăţându-mă de rădăcini şi smocuri de iarbă,

De pietre colţuroase care mă rănesc dureros,

Ca-ntr-un vis, ca-ntr-o carte

Al cărei autor e un cinic fără suflet şi fără milă.

Sunt unul dintre fericiţii supravieţuitori ai acelei “noche triste”,

L-am văzut pe Cortés plângând cu fruntea sprijinită de-un arbore,

Şi simt, când inspir mai adânc, un fel de sfârşeală

Care mă doboară pe trotuarul ud după ploaie,

Unde adunătura de gură-cască mă sâcâie,

Adunătura de femei care-mi dau palme, încercând

Un fel de reanimare brutală, într-un oraş necunoscut

Dintr-o ţară străină căreia nu-i cunosc limba.

Am fost martor când Incasul a aruncat Biblia oferită

De părintele Valverde, sub un cer senin

Pe care oricine, din oricare secol, a putut să-l contemple.

De atunci parcă aievea se năruie un zid de care-odată ne-am lipit,

Înfriguraţi, ca de o sobă încălzită

Din sala de aşteptare a unei halte singuratice

Şi înconjurate de plopi argintii ce puteau fi văzuţi de departe.

Toate lucrurile sunt răscolite şi răsturnate

Ca în urma unei brutale percheziţii,

E şi închipuirea voastră pură, care vă menţine zâmbitori

Şi avizi de petreceri în care să uitaţi.

Dar mereu se găseşte cineva care aşteaptă,

Iar timpul e cinic, şi vapoarele somptuoase pleacă,

Lăsându-ne visători pe cheiul ud.

Am văzut străzi cu vopseaua marcajelor ştearsă

De paşii mulţimii, mulţime ce pare-a se opri uneori,

Să asculte vreun semn, vreo limbă de clopot cu sunet ciudat, şi nou,

Cum auzi într-un oraş în care ajungi prima oară,

La Peks sau la Ruse, sau chiar în recele şi cochetul Lund,

Unde mă duce gândul, încercând

Să depăşesc o geografie familiară.

Am străbătut lumea asta a noastră

Şi nu e nimic bizar în atemporalitatea atitudinii mele,

Pentru că, într-un fel, toate aceste timpuri îmi aparţin,

Şi-aş putea să jur că am fost acolo şi acolo şi dincolo,

Şi-aş putea să depun mărturie pentru strigătul de durere

Al lui Ferdinand de Soto, pe malul Mississippiului,

Înainte de moartea-i neîmpăcată.

Străin, m-am regăsit bolnav, cu atâtea datorii pe cap,

Cu insidioasa bârfă de prin colţuri călduţe,

Unde fierbe cafeaua de rigoare.

Ce lux şi boierie să scrii două versuri slăbănoage sub stele milenare!

Bucurie fugară a acestor bolnavi

Ce-au rămas la fumat prin closete în care

Mirosul tare al urinii te face să lăcrimezi.

Am bătut cuie în scândurile fortului Québec,

Şi-am iernat acolo în pustietate, pe insula de pe fluviul James,

Unde acum zumzăie oraşul Jamestown,

În care citiţi voi ziarele prin parc, supraveghind copiii gălăgioşi.

Cu groază am auzit şi eu ţipetele indienilor

Care coborau dinspre Aleghani,

Săgeţile lor m-au atins şi pe mine, cel de la frontieră.

Ce căutam atunci?

Nici azi nu-mi cunosc rostul pe străzile unui oraş

De provincie din România.

Aparţin acestei lumi policrome, obscurităţii senile,

Acestei agitaţii care ne îndulceşte convalescenţa, prin diversitate,

Prin trecutul care ne poartă

Cu indiferenţa care ne consolează de moarte.

-------------------------------------------------------------------


 Parcă tot mai străin…

 

Se ştie că, în general, e dificil să faci o alegere în chestiuni care privesc viaţa. Dar nu e tocmai uşor, se pare, nici când ai de ales, dintre propriile poeme, doar unul singur despre care să poţi spune că e preferatul tău şi să-l şi comentezi. Fiecare cuvânt şi fiecare vers pe care l-ai scris crezi că te reprezintă, iar această reprezentativitate o simţi ca fiind efectul întregului, al tuturor poemelor, nu numai al unuia singur.

Am şi eu poemele preferate, fireşte, iar motivele afinităţilor mele faţă de unele sau faţă de altele ar putea fi atât de natură personală, expresia unui sentiment, cât şi dintre cele care pot fi descrise cu mai multă claritate. Nu este o alegere pe criterii de valoare poetică, aşa cum sunt ele învăţate în şcoli, ci mai mult una de natură afectivă.

Cred că atitudinea cea mai onestă pe care un poet o poate avea faţă de poezia sa este aceea profund subiectivă, mărturisită ca atare şi transformată într-un instrument foarte eficient de investigare a propriului univers.

M-aş fi putut opri la “Fantoma sanatoriului”, în care am încercat să prind cât mai mult din atmosfera acelui loc izolat din munţi unde mi-am petrecut şapte ani în perioada primei tinereţi, când abia descoperisem acest lucru uimitor de simplu, anume că trebuie să cunoşti viaţa ca să poţi scrie despre ea, şi aş fi avut astfel prilejul să spun din nou câte ceva despre cât de importantă mi se pare a fi infuzia de boală şi morbid în poezie în termeni de efect poetic.

Ar fi fost potrivite şi alte poeme, la fel de lungi, precum “Barul de noapte” sau “Gustul înstrăinării”, în care am îndrăznit să “călătoresc” în diferite locuri din lume, ceea ce nouă românilor încă ne era interzis pe atunci.

Aş fi putut alege un poem mai scurt, precum “Ai vrea să faci lungi plimbări”, dintre cele pe care poeta Ana Blandiana mi le publica în revista “Familia”, în 1988, cu o prezentare elogioasă care îmi oferise curaj şi încredere în acei ani în care îmi făceam intrarea în literatură.

Ar fi fost la fel de bine, cred, să fi ales unul din cele patru poeme care ilustrează tentaţia pozitivistă, ştiinţifică, de care m-am simţit odată atras, ca experiment, aşa cum sunt “Febra”, “Amorul adiabatic”, “Mecanica timpului”, “Magia elementară”.

Nu ar fi fost deloc rău - mai cred - dacă aş fi ales unul din poemele din volumul “Maniera”, care mi-au permis tulburătoare incursiuni poetice în teritoriile misterioase ale identităţii, dublului şi transfigurării.

În fine, m-aş fi apropiat poate mai mult de cel care sunt astăzi, un scriitor român care descoperă Europa pe viu, după ce ani îndelungi - şi numai pe seama unor febrile căutări pentru detalii în dicţionare, enciclopedii şi jurnale de călătorie - scrisese poeme având ca decor şi unele dintre oraşele ei, dacă m-aş fi oprit la unul din poemele pe care de câţiva ani, provocat de călătoriile reale de care am parte, le scriu în română şi engleză, în speranţa că îmi voi găsi drumul meu de poet în lumea mare a miilor de poeţi ai lumii.

Toate acestea mi-ar fi oferit prilejul de a vorbi din nou despre “Himerism”, ca o perspectivă trans-naţională în poezie, de a relua unele idei din manifestele de până acum, care nu au fost poate înţelese prea bine la vremea publicării lor.

Am ales însă “Străinul”, mai întâi pentru că el exprimă şi prin titlu starea mea din ultimii ani, în care m-am simţit parcă tot mai străin de lumea literară din România (careia fair-play-ul nu pare să îi fie prea familiar, din pacate), apoi pentru că - răsfoind nişte comentarii publicate de critici, scriitori şi poeţi de-a lungul ultimilor ani - am văzut că el este şi pe placul unora dintre ei, al Ioanei Pârvulescu, de exemplu, care spune în cronica sa la primul meu volum, “Gustul înstrăinării”, din 1995, următoarele: “Străinul pune în contrast lumea mare, deschisă oricui, în care ar trebui să fii străin, dar te simţi acasă, şi  lumea unei camere în care ar trebui să te simţi acasă, dar eşti străin. Explorator şi arheolog, prezent în miezul evenimentelor şi gândindu-le din afară, ca un istoric, Vasile Baghiu realizează în Străinul un poem antologic, care se deschide şi se închide, se întinde peste lume şi se concentrează într-o hartă, zboară şi se frânge în zbor.”.

“Străinul” este încercarea mea de teleportare în timp pe seama poeziei. Este unul dintre poemele care vorbesc despre cum nu îmi ajungea mie deloc lumea în care mă învârteam, ca să spun aşa, la acea dată. Visam la alte tărâmuri, la alte timpuri, încercam să fiu acel Himerus Alter, personajul pe care l-am inventat sau care m-a inventat, care mi-a răsărit în poeme atunci când am vrut cu tot dinadinsul să fiu “altcineva”.

În “Străinul” vorbeşte Himerus Alter mai mult decât mine, e adevărat, dar din când în când se aude parcă şi vocea mea “reală”, oferind detalii şi încercând să aducă cititorul înapoi,  în “prezent”, ca şi cum ar încerca să-i ofere un răgaz pentru reculegere, un respiro într-un vârtej al timpului în care ar fi putut să se lase prins.

Încercam să scap de ceea ce resimţeam a fi un fel de lest al provinciei mele Piatra Neamţ şi al provinciei mele România. Lestul trăgea greu în jos, îmi îngreuna situaţia, mă făcea să urmăresc cu aviditate detaliile străzilor, ale oraşelor, ale locurilor din filmele cele mai proaste (pentru că altele nu aveam la îndemână), numai pentru că acţiunea lor se petrecea la Rio de Janeiro, la Los Angeles, la Londra, Veneţia, Paris, unde credeam că nu voi ajunge oricum niciodată.

Cred că între timp am mai lăsat cîte ceva pe drum din toată încărcătura aceea de atunci, care mă ţinea parcă legat de mâini şi de picioare. Iar acum, dacă se întâmplă să stau de vorbă cu artişti şi scriitori din lumea largă, aici în Cove Park, în Scoţia (unde mă aflu pentru două luni pe seama unei burse “Scotish Arts Council”), aceasta e poate şi pentru că “străinul” din mine a vrut mereu să iasă din încercuirea ticăloasă şi profund imbecilizantă a comunismului din ţara noastră şi a tot ceea ce a urmat după el. Nu ştiu dacă am reuşit. Ştiu însă că am fost pur şi simplu împins de acest fel de a vedea lucrurile pe un drum pe care mă aflu acum, am fost forţat să nu mă complac doar în consemnarea neproductivă a sentimentalismului frust şi a melancoliilor brute - cum au adesea poeţii tendinţa - şi să îndrăznesc mai mult.

“Străinul” nu este acel poem despre care să pot spune: “Aici sunt eu cel care sunt!”, dar el deschide o mică fereastră înspre tentaţiile mele, câteodată chiar suave, de a mă considera nu un român în primul rând, ceea ce este o calitate în lumea asta fără doar şi poate, ci un om, pur şi simplu un om din lumea largă, un “cetăţean universal”, unul care trăieşte prin voia lui Dumnezeu undeva unde regimul dictatorial a oferit oamenilor timp de cincizeci de ani doar mici variaţiuni pe o scară de la “rău” la “foarte rau”.

Mesajul “Strainului” nu este unul politic, aşa cum se şi vede la prima lectură, dar este, sper, unul cât se poate de uman într-o lume în care individul pare să înceapă, în sfârşit, să conteze mai mult decât naţiunea.

Sunt sigur că nimeni nu se aştepta la un comentariu scolastic al poemului. Dacă da, atunci îmi cer iertare pentru dezamăgirea pricinuită. Nu sunt însă în stare să fac aşa ceva când este vorba despre propria creaţie. Pot cel mult să glosez pe margine, să parazitez textul original cu acest fel de gânduri, aşa cum am făcut mereu în “Manifestele Himerismului”, unde am simţit totdeauna nevoia să ofer şi alte repere decât acelea pe care le ofereau deja poemele înseşi.

Nu explicaţii, aşadar, inutile cel mai adesea când este vorba despre poezie, ci mai curând repere, sugestii, păreri, gânduri.

Poemul acesta este o încercare de transfigurare. Dacă este mai mult, aşa cum în secret sper şi simt, sau mai puţin, sau altceva, atunci rămâne să aflăm asta în timp, de la cititorii noştri iubiţi şi criticii noştri inteligenţi şi drepţi, care sunt cu noi, în aceeaşi barcă, pe aceeaşi Nińa cu vele pătrate dintr-un vers de acolo, aceeaşi în care Columb îşi pusese toate speranţele şi întreg destinul său de “om al Lumii Noi”.

Viaţa ţine întotdeauna, în rezervă şi parcă anume pentru fiecare, bune surprize, iar când vine vremea de visat la lucruri noi şi de făcut planuri “himeriste”, pe mine nu mă întrece nimeni.

Cove Park, Scotia, 18 iunie 2006 

 

title

Click to add text, images, and other content